Datoria de a ne face plăcuți semenilor noștri decurge din măreața învățătură despre iubirea creștină; dar cum, în ce fel, să ne străduim să ne facem plăcuți? Firește că iubirea noastră nu trebuie să se exprime prin a-i face cuiva pe plac, în mod repetat, sau printr-o laudă deșănțată, care să-i nutrească egoismul. În toate cuvintele și faptele noastre, în relațiile cu apropiații noștri, trebuie să avem în vedere să-i slujim numai „în ceea ce este bun spre zidire”.
Viața Mântuitorului cât timp S-a aflat pe pământ ne oferă un exemplu viu de asemenea iubire, dar și de fermitate. Mântuitorul le dorea tuturor binele, răspândea în jurul său bunătate și blândețe. Totuși, nu se abătea niciodată de la adevăr, osândea răul, cu dreptate, direct, fără ocolișuri. Cuvintele Sale erau limpezi, cei aflați în preajma Sa știau că nu-I puteau fi pusă în seamă nici cea mai mică rea intenție.
Căutând să imităm atotcuprinzătoarea iubire a lui Hristos, vom învăța să ne facem plăcuți aproapelui nu spre răul lui, ci spre folosul lui. Fie ca fiecare cuvânt și fiecare faptă să ne fie făcută în smerenie, iar dacă vom fi vi în situația de a-i face un reproș, să i-l facem în duhul blândeții, îndulcind tot ceea ce ar putea să-l doară. Să ne ferim de cuvintele spuse anapoda, care ar putea să-l îndepărteze pe cel căruia vrem să-i oferim ajutor.
Ce însemnă „spre zidire”? A fi ziditor, fiindcă adevărata iubire zidește. Când viața noastră intră în relație cu viețile apropiaților noștri, să ținem minte că Domnul vrea ca oriunde ne-am afla să fim o binecuvântare pentru semenii noștri, față de care se cuvine să ne purtăm ca față de Domnul însuși.
De aceea să căutăm mereu prilej de a face bine, de a fi gata în orice clipă să renunțăm la voința noastră în folosul aproapelui. Să nu uităm că tot Sfânta Scriptură care ne îndeamnă să ne „facem plăcuți aproapelui”, ne spune să nu fim „cu gândul de a plăcea oamenilor, ci ca niște robi ai lui Hristos, din suflet făcând voia Domnului, cu bunăvoință slujind ca și Domnului și nu ca oamenilor”.
Să ținem seamă de voia Domnului când slujim oamenilor, numai așa slujirea noastră va fi cu adevărat spre bine.
Undeva într-un vechi castel, spune o legendă de demult, stătea atârnat într-un cui, pe perete, un instrument muzical prăfuit, uitat de lume, de nu se mai știa de când. NImeni nu se pricepea să cânte cu el, deși încercaseră mulți, fără să izbutească să scoată un sunet! S-a întâmplat odată ca un călător să ajungă la castel și, văzând acel instrument atârnat în cui, l-a luat, l-a șters cu grijă de praf, încercând să-i acordeze strunele, care au prins glas din nou, sub degetele străinului, după ce tăcuseră amar de ani, scoțând sunete minunate care pătrundeau în adâncul sufeltului. Străinul era de de fapt stăpânul castelului, care se întorsese acasă după o lungă absență.
Cum trebuie înțeles tâlcul acestei legende? Sufletul omului este asemenea acelei harpe. El rămâne „dezacordat”, prăfuit, mut, atâta timp cât nu se atinge de el mâna Creatorului.
Primește-l la tine, iar El îți va curăța cu mâna iubitoare strunele sufletului de rugina păcatului, va drege tot ce a fost „dezacordat” în inima. ta.
Sunetele altădată false, stridente, se vor uni atunci într-o singură, minunată armonie, iar din sufletul tău primenit va răsuna mereu cântec de bucurie, de biruință, de laudă. -
Traieste Ceea Ce Esti. Esti Pace. Esti Iubire. Esti Lumina. Esti Gratie. Esti Puritate. Esti Ceea Ce Esti.”Ceea ce fac, spun si gandesc acum, este in armonie cu Ceea Ce Sunt?” Sa nu uiti niciodata aceasta intrebare,deoarece iti poate oferi oricand Raspunsul.Nu stiu de ce ti-am scris. Stiu doar ca ti-am scris. Multumesc pentru faptul ca Existi! Pace si Iubire! –
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu