Felul în care vă exprimaţi şi vă trăiţi dumneavoastră credinţa are cel mai mare impact asupra copiilor voştri ca şi creştini decât orice alt factor. Aşa încât, rugaţi-vă în fiecare zi ca Domnul să vă ajute să deveniţi persoana care El vrea să deveniţi, astfel încât să fiţi un bun exemplu de trăire a credinţei în faţa copiilor(….) Iubiţi-vă copiii necondiţionat. Rugaţi-L pe Domnul să vă ajute să iubiţi copiii aşa cum îi iubeşte şi El: necondiţionat. Iubindu-i astfel, ei vor putea să înţeleagă mai bine şi să aprecieze iubirea lui Dumnezeu pentru ei, şi vor fi astfel mai aproape de a-L iubi ei înşişi(…) Dar cel mai important,aveţi încredere în Mântuitorul în ceea ce-i priveşte pe copii. Copiii voştri vor avea urcuşuri şi căderi pe drumul credinţei. Rezistaţi impulsului de a-i controla şi de a le dicta ce să facă şi ce nu şi rugaţi-vă pentru ei zi şi noapte, rugându-L pe Iisus să lucreze în viaţa lor într-un mod care cu siguranţă că îi poate duce mult mai departe decât aţi putea voi, ca părinţi. Creaţi o relaţie pe toată viaţa cu copiii voştri, arătându-le că veţi fi lângă ei indiferent ce s-ar întâmpla.
O omidă micuță coboară, într-o zi, înspre pământ. Foarte aproape de drumul ei era o lăcustă. “Unde te duci?”, a întrebat-o. Fără să se oprească din mers, omida a răspuns: “Am avut un vis azi-noapte; visam că priveam toată valea, de pe vârful muntelui înalt. Mi-a plăcut ce am văzut în vis şi mi-am propus să fac acest lucru.” Surprinsă, lăcusta a zis, în timp ce prietena ei se îndepărta: “Trebuie să fii nebună! Cum vei putea ajunge tu, până acolo? Tu, o simplă omidă! O piatră va fi un munte, o băltoacă o mare și orice trunchi de copac, o barieră de netrecut.” Dar omiduța era deja departe și nu o mai auzea. Piciorușele ei minuscule nu se opreau din mers.
Deodată, s-a auzit vocea unui scarabeu: “Unde mergi aşa hotărâtă?” Deja transpirată, omiduța i-a zis gâfâind: “Am avut un vis şi vreau să-l realizez, să urc pe munte, ca să privesc de acolo, toată lumea.”
Scarabeul nu s-a putut abține din râs, s-a oprit la un moment dat și a zis: “Nici măcar eu, cu picioare atât de mari, nu aş putea să fac un lucru atât de ambiţios.” Se tăvălea pe jos de râs, în timp ce omida îşi continua drumul. În acelaşi fel, păianjenul, cârtiţa, broasca şi floarea au sfătuit-o pe prietena noastră să renunţe. “Niciodată nu vei reuşi!”, îi spuneau, dar înăuntrul ei era ceva ce o împingea înainte.
Deja sfârşită de oboseală, pe punctul de a muri, s-a hotărât să se oprească ca să se odihnească şi să-şi facă, cu un ultim efort, un culcuş unde să înnopteze.
“Voi fi mai bine”, a fost ultimul lucru pe care l-a zis şi a murit. Toate animalele din vale au trecut pe acolo să-i vadă rămăşiţele. Ea era creatura cea mai nebună dintre toate. Mormântul ei li se părea un monument al absurdităţii. Era un refugiu demn de cineva care a murit încercât să-şi realizeze un vis irealizabil. Într-o dimineaţă în care soarele strălucea în mod neobişnuit, toate animalele s-au adunat în jurul acelui mormânt, care se transformase într-un avertisment pentru cei îndrăzneţi.
Deodată, au rămas înmărmuriţi. Acea crustă tare a început să crape şi, cu uimire, au văzut nişte ochi şi o antenă care nu putea fi ale omidei pe care ei o credeau moartă. Încetul cu încetul, ca pentru a le da timp să îşi revină după şoc, au ieşit aripile frumoase, ca un curcubeu, ale acelei fiinţe impresionante pe care o aveau în faţă: un fluture. Nu a mai fost nimic de zis, căci toţi ştiau ce avea să facă: va zbura până la marele munte şi îşi va realiza visul; visul pentru care trăise, pentru care murise şi pentru care s-a întors la viaţă. Toţi se înşelaseră.
Dumnezeu ne-a creat pentru a realiza un vis, să trăim pentru el, să încercăm să-l împlinim, să ne punem viaţa în joc pentru el şi, dacă vedem că nu putem, poate că avem nevoie de un popas şi de o schimbare radicală în vieţile noastre. Şi atunci, în alt mod, cu alte posibilităţi şi cu harul lui Dumnezeu, vom reuşi. Doar căutând imposibilul, oamenii au găsit şi au atins posibilul, iar cei care s-au limitat la ceea ce era evident posibil, nu au înaintat în niciun fel.
“Pe Dumnezeu il vedem mai usor printre lacrimi”.
Doresc sa continui aceasta poveste cu o alta poveste ce sa prins la inima mea:
Printre nori scris de Sakura
Te caut. te caut mereu.. Zi de zi, secunda de secunda. Chiar si in somn inma mea te cauta.
E o cautare intensa, continua, incontrolabila..
In linistea diminetii, dorul de tine ma aduna ca pe un puzzle imprstiat. si fiecare piesa din mine se compune dupa forma ta, de parca ai fi aici. aici langa mine..
Ochii mei te cauta, bratele mele te cauta, toata fiinta mea te cauta..
Pasii mei te cauta. strabat aceleasi drumuri, aceleasi incaperi, asteptandu-ma parca sa iti aud glasul venind de undeva..
Totul in jur e la fel si totusi asa de schimbat. Pasii mei trec prin amintirile lasate pe jos, mainile mele ating amprentele tale, cautand, asteptand..
Ma descompun si ma recompun cu fiecare suflare. Respir amintiri.
In ce lume esti? Cat de departe? Ai putea sa imi faci o surpriza, aparand acum de dupa usa? razand.. ?
Toate usile poarta amprentele tale. si toti peretii. si incaperile..
oare nu exista o usa secreta... catre tine?
Atata vreme ti-am citit povesti.. povesti fermecate, povesti cu happy end, cu dorinte implinite. Oare eu in ce poveste traiesc acum? Tu in ce poveste esti?
Ma poti auzi daca incep sa iti spun o poveste?
...
Imi dau seama ca aerul de aici nu imi e de ajuns. Ies afara si dau de parcul nostru. Locul unde stateam impreuna cu tine pe iarba, totul in jur e atat de plin de amintirea ta..
Incerc sa ma detasez de prezent si sa ma proiectez intr-un alt timp. durerea imi e tovaras de drum..
dar vreau. vreau sa plec de aici. intr-un loc unde sa te gasesc..
Iarba tepoasa ma primeste in bratele ei, si desupra mea e doar cerul. senin, de un albastru subtire si transparent. si e asa de aproape ca am impresia ca daca intind mana il ating. dar iarba mi-a incolacit mainile si nu le mai pot misca... parca un adanc ma cuprinde, si pamantul ma absoarbe. nu mai stiu daca eu ma scufund in pamant sau cerul ma sufoca...
Inchid ochii impacata ca nu mai trebuie sa lupt pentru nimic. pentru tine a fost ultima mea lupta..
Rasetele si glasurile copiilor din parc ajung tot mai slab la mine. nu vreau decat sa dorm. vreau sa te visez.. visele mele te cauta.. unde esti..?..
...
Incep sa imi resimt respiratia. deschid ochii si cerul de deasupra nu mai e la fel. norii au creat un tablou, parca special pentru mine.. acum poate daca as intinde mana, l-as putea atinge..
si din tablou a curs o picatura. o picatura pe obrazul meu. e o picatura de ploaie? sau e doar o lacrima de-a mea?
nu mai stiu. cerul imi trimite picaturi. mici. usoare. razlete.. sarate
picaturi ce imi elibereaza dorul
picaturi ce ma elibereaza.
da. te-am gasit. stiu. esti aici. foarte aproape. am impresia ca daca intind mana, te ating.
cerul te-a adus mai aproape. tu imi soptesti acum, mesaje prin picaturile de ploaie si imi trimiti pupici din norii cei pufosi..
esti aici.. azi, te-am gasit.
...Amy
...Amy
.jpg)
