Nu, te rog eu, nu-mi da statutul de om bun pentru că atunci voi risca să ajung în două extreme. Fie voi ajunge să cred şi eu ce spui, şi-am să mă consider un om bun care-i iubeşte din tot sufletul pe ceilalţi, fie voi ajunge în cealaltă extremă în care am să plec ochii şi-am să mă închid într-o cochilie, de ruşine că nu pot să ajung la standardele la care m-ai urcat.
De m-aş considera un om prea bun, nu aş mai lupta pentru curăţirea sufletului şi detoxifierea necesară a inimii. Aş avea impresia că e bine şi aşa, că e acceptabil să port ură în inimă, să târâi după mine resentimentele şi că Dumnezeu nu e decât Acel la care aş alerga doar ca să-i cer din când în când câte ceva. Nu L-aş considera motivul pentru care eu aş fi un om bun, şi nici nu L-aş impleca în procesul meu de creştere personală. Aş lua totul de-a gata şi aş considera că le merit pe toate, pentru că, nu-i aşa, eu sunt un om bun. Aşa mi s-a spus, aşa am început să cred. Aş face gesturile de bunătate doar de ochii lumii şi aş îmbrăţişa un copil nu ca să-l opresc din plâns, ci pentru că mi s-ar părea un gest potrivit, pe care l-ar face un om bun. M-aş considera bun exact aşa cum sunt, fără să consider necesară cioplirea caracterului. Dacă aş primi statutul de om bun de la tine, în sinea mea aş râde în hohote. gândindu-mă cât de întuneric e în locul în care ar trebui să fie lumină.
Dar de mi-aş pleca ochii şi aş simţi că mă simt presat de datoria de a fi om bun, doar pentru că am primit acest apelativ, din nou nu va fi bine. Aş începe să mă ascund tot mai mult în propria-mi piele, până când nu voi lăsa să iasă la iveală decât mici crâmpee de îndrăzneală. Aş face asta, sau aş fi un om rău de tot, aş face gesturi nepotrivite, astfel încât să realizezi că ai dat apelativul greşit, omului greşit. Ţi-aş striga în faţă că tu nu ştii nimic, că în mine se ascunde o întreagă armată de gânduri rele pe care încerc să le controlez, şi că atunci când tu îmi spui că sunt un om bun, e ca şi cum mi-ai da o palmă peste faţă. Nu pentru că nu mi-aş dori această adresare, ci pentru că aş realiza că am primit-o pe nedrept, aş considera-o ca furată de pe buzele tale, furată de falsitatea mea. Nu aş privi către Dumnezeu deloc, pentru că nu aş îndrăzni să-mi ridic ochii. Mi-ar fi prea ruşine să privesc spre El, ştiind că în acele momente în care eu am primit eticheta de om bun, El vedea cu adevărat cine sunt eu. Cum poţi să priveşti spre un Om care vede că în timp ce arăţi partea bună, cea rea stă ghemuită şi cuibărită la cald în inima ta?
Aşa că, dacă îmi vrei binele, nu-mi da nici un statut. Nu spune de mine că sunt un om bun, pentru că s-ar putea să mă nenoroceşti. Însă nu spune de mine nici că sunt un om rău, pentru că s-ar putea să-mi zdrobeşti spiritul. Nu mă eticheta. Nu mă pune pe un piedestal. Nu mă aplauda şi nu mă acuza. Alege să nu mă determini să iau decizii sau să acţionez conform celor spuse de tine. Indiferent ce-ai observa în mine, să ştii că în fiecare dintre noi stă un om bun şi unul rău. Depinde pe care-l laşi să preia controlul. Iar dacă, doar dacă ar fi să aleg dintre cele două “dezastre” de mai sus, l-aş alege pe-al doilea, pentru că atunci când te crezi un păcătos, există probabilitatea ca paşii tăi să se îndrepte spre sfinţenie. Dar atunci când deja te consideri un sfânt, paşii tăi s-ar putea să calce pe altă cărare…
(Alina Ilioi)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu